De taxe nu scapi nici dupa moarte

In Timisoara sa mori nu e numai nasol, dar e si scump. Iar de azi inainte va fi si mai scump pentru ca iubitii nostri conducatori au decis sa scumpeasca moartea cu 20%. Ca sa fie corecti politic i-au zis “indexarea pentru anul 2008 a tarifelor pentru serviciile funerare”. Mai exact… daca mureai ieri, plateai o suma. Daca mori azi, platesti suma aia la care se adauga “6,57% reprezentand rata de inflatie stabilita pentru anul 2007″ si inca ”13,6% reprezentand cresterile salariale”. Ca doar si groparul trebuie sa aiba ce pune pe masa si patronul firmei care a concesionat cimitirul trebuie sa-si mai ia un Q7. 

Dar, dupa ce ai platit jde milioane pentru un loc de veci, iti dai seama ca vesnicia la romani tine doar sapte ani. Mori si nu platesti, dupa sapte ani ajungi la groapa de gunoi, iar in locul tau vine altul, mai bun platnic. Ca doar afacerea trebuie sa mearga. Nu conteaza ce ai facut tu in viata sau cat de mare ai cavoul, daca nu ai achitat taxa osemintele tale ajung la caini. 

In Calea Buziasului, de exemplu, langa primul prefect al Timisoarei, o familie instarita a ridicat un cavou pe la 1800 si ceva. Generatii intregi au fost inmormantate acolo pana cand a dat capitalismul peste noi, iar un clan de tigani a pus ochii pe respectiva constructie. Asa ca patronul firmei care a concesionat cimitirul s-a gandit sa faca o afacere misto: a scos cadavrele rau platnicilor si a vandut, din nou, cavoul. Asa ca acum se odihnesc linistiti acolo doi ilustri membri ai familiei Carpaci, iar Vanatorul abia asteapta sa mai treaca sapte ani pentru a vinde, din nou, constructia… cu 20% mai scump.    

PS: Noile preturi le gasiti aici: http://www.primariatm.ro/uploads/domino/atasamente_hcl/EA66D8F0A8C323C0C22573D8004D642A/Nota_Fundamentare.pdf

 

Un instrument de 300.000 de euro

Bomba diminetii! Dupa ce am citit la prietenul Vio pe blog cum ca un ziar local a fost cumparat de un om de afaceri, n-au trecut nici doua minute pana cand am primit confirmarea. Este vorba de ziarul Timisoara, care a fost cumparat cu 300.000 de euro de Georgica Cornu, presedintele CCIAT si patronul Cronicii de Sud Vest. Cu banii astia, Oscar Berger se poate retrage linistit, iar Cornu, spun zvonurile, poate candida la alegerile locale pe post de independent. Ce misto se aranjeaza lucrurile… Si iata cum oficiosul admistratiei Ciuhandu se va intoarce acum impotriva primariei. Cine va conduce vechiul brand si noul ziar, ramane de vazut. Mana de lucru ar fi. Vedeti postarile de mai jos.  

Later edit: Si Cornu si Berger au infirmat tranzactia. Berger ar fi spus ca nu e dispus sa vanda decat cu 900.000 de euro toata sandramaua. In plus, cica vrea sa isi deschida televiziune online. Vom trai si vom vedea. 

 

O luna de constipatie la CNSAS

Dupa ce s-au giftuit bine de sarbatori, membrii colegiului au decis ca ar fi bine sa se mute din vechiul si prafuitul sediu. Si-au scos computerele si telefoanele din priza, au mutat faxurile pe hol si… asteapta. Asteapta salariul de bugetar, pentru ca altfel nu se explica de ce o institutie refuza categoric sa lucreze. Ca sa va explic: ieri am incercat sa vad un comunicat de presa emis de CNSAS in 2004. Pe site-ul lor am fost intampinat de urmatorul mesaj: “Acest site poate dăuna computerului dvs.” La telefon… nimeni, nimic. De la informatii am primit numarul de la depozit. Aia dadeau din colt in colt cum ca nu e treaba lor chestia asta cu comunicatele. Dinescu, Tinu si ceilalti “grei” se faceau ca sunt in sedinta. Secretarul colegiului zicea ca trebuie cerere pe legea 544. Incepeti sa va simtiti ca in romanele lui Kafka? Adica baietii astia, platiti din banii statului, deci din banii fraierilor care isi platesc taxele, imi cereau sa le trimit prin posta (ca in rest nu functiona nimic) o cerere ca sa am acces la UN COMUNICAT DE PRESA! Pentru ca ei, constipatii, au intrat brusc in secolul 18, desi, in acte, au si calculatoare si internet si telefoane si faxuri si om platit pentru a comunica cu presa. Deci, pentru ca ei se muta, presa poate sa-si ia vacanta. Sa fereasca sfantul sa ai nevoie de ceva de la “colegii” din colegiu. Pana luni nu pot face nimic. Si atunci stau eu si ma intreb… daca ei sunt atat de incompetenti incat nu pot sa (re)trimita un fax, oare cat de competenti sunt sa ii arate cu degetul pe cei care au facut politie politica?    

 

Cealaltă faţă a showbiz-ului

Un serial excelent, care, din pacate, nu se mai da pe la noi. Ce bine ca e pe net. Dedicatie speciala pentru politicienii si ipocritii de care m-am lovit in ultima vreme…

 

Stare de vrie

Soc si groaza! EVZ a inchis editiile regionale, iar CTP-ul s-a despartit, un pic, de Adi Sarbu. Telefoanele au sunat posomorate, iar blogurile au adoptat un ton prevestitor. Acest trend m-a facut si pe mine sa intru intr-o stare de vrie, mai ales ca ii cunosc pe cei de la Editia de Vest. Dar - opriti internetul - n-a murit nimeni. Nu de data asta. Colegii sunt sanatosi si apti de munca. Ba chiar, spun zvonurile, la plecarea “oamenilor de la Bucuresti” si-au facut cu totii o poza de grup. Semn ca ei nu confunda afacerile cu persoanele care stau in spatele unei decizii. Bravo lor! Pana la urma, nu stiu cat conteaza motivele care i-au impins pe cei de la Ringier sa concedieze una dintre cele mai bune echipe de jurnalisti din oras. Fie ca au fost financiare sau de alta natura, cert e ca acum s-a creat un vid de putere. Spun de putere pentru ca sunt de parere ca un grup de cinci-sase jurnalisti intotdeauna va fi o putere. Iar creierele lor nu pot sa ramana nefolosite. Pana la urma, cineva ii va adopta. Ca va fi Patriciu, Vantu sau ”Felix”…  

 

Cat de gros ti-e dosarul?

Iata o dezbatere interesanta care s-a iscat saptamana asta: cat de mare trebuie sa fie dosarul tau de informator? Cu surprindere vad ca tocmai cei mai infocati aparatori ai Legii Lustratiei acum dau inapoi si spun sa-i lasam in pace pe cei care au colaborat doar un pic si sa ne legam doar de cei cu dosarul gros. Nu conteaza ca, in special, ”aia mici” au ajuns in functii de conducere dupa ‘89, incalcand astfel exact principiul Legii Lustratiei. Nu, ei, moralistii, deontologii, spun acum ca informatorii mici, desi esentiali pentru functionarea aparatului Securitatii, nu sunt importanti. Alaturi de acesti piloni (cateodata clatinati) ai societatii civile, stau si ii sustin si cativa facatori de legi. Si, culmea, trendul asta nu se manifesta pentru prima data. L-am mai mirosit si atunci cand a aparut dosarul Monei Musca sau al lui Balaceanu-Stolnici. Presimt ca, de acum inainte, cand ipocritii astia se vor intalni pe la cate o carciuma, se vor intreba reciproc: ”Auzi, tu cat de gros ai dosarul?”

PS: Asta-mi aminteste de o replica fabuloasa din filmul “Balanta”: “Daca se discuta politica nu zi nici DA nici NU. Fii ambiguu…”  

 

O dilema morala?

In timp ce ma aflam in concediu am aflat de moartea pastorului Petru Dugulescu. Stirea mi-a fost comunicata la nici o ora de la eveniment, dar, deja, decesul lui imi era atribuit mie, sau, ma rog, articolului pe care il semnasem si care fusese publicat cu patru zile inainte. Desi unii stiu deja despre ce este vorba, ma repet si spun ca ancheta dezvaluise o latura mai putin cunoscuta a pastorului, si anume colaborarea lui cu Securitatea la inceputul anilor ‘80. Nu doresc sa ma disculp, nu doresc nici macar sa imi cer iertare pentru ca am scris acel articol, dar doresc sa fac cunoscute anumite aspecte care nu au aparut in ziar. Dosarul de informator al lui Petru Dugulescu a aparut online la mijlocul lunii decembrie, pe un blog apartinand unor membri ai comunitatii baptiste (din care facea parte si pastorul). Cateva zile mai tarziu, in seara de 20 decembrie l-am vazut si eu. Informatiile cuprinse in acest dosar au fost verificate si reverificate si absolut toate datele si persoanele mentionate in acesta erau reale. Insa cea mai solida dovada a colaborarii pastorului Dugulescu cu organele represive ale sistemului comunist este chiar marturia lui. Deontologic, Dugulescu a fost contactat a doua zi (21 decembrie) de ziarul la care lucrez si intrebat despre acest dosar. I s-au spus atat numele de cod sub care a semnat notele informative - Daniel Stefan - precum si site-ul pe care au aparut aceste note. In timpul convorbirii, Dugulescu a recunoscut ca nu a vazut acel dosar, (el nici macar nu fusese informat despre publicarea acestuia de catre “fratii” baptisti, ci de noi,”mizerabilii” ziaristi) dar a confirmat tot. Toate aceste lucruri se gasesc in acel “infam” articol.

Spre supriza mea, moartea lui, survenita la doua saptamani dupa discutia cu ziarul, mi-a fost plasata mie in carca. Deci, ca sa recapitulam: pentru ca am scris despre un fost informator, care apoi s-a identificat cu revolutia de la Timisoara, pentru ca l-am sunat, l-am informat despre aparitia dosarului sau si i-am dat posibilitatea sa se apere, pentru ca le-am aratat enoriasilor sai si o alta fata - confirmata chiar de Dugulescu -  a pastorului pe care il venerasera, eu am fost pus la zid. 

Cum din strainatate nu aveam cum sa aflu toate detaliile am asteptat sa ma intorc si sa ma lamuresc despre ce este vorba. Apoi, din respect pentru ceea ce Dugulescu a insemnat pentru cei care l-au cunoscut, nu am facut publice aceste informatii pana acum, dupa inmormantare. In schimb, am observat ca tocmai apropiatii lui Dugulescu se foloseau de moartea sa pentru a-si construi imagine. Fara a mai astepta ca macar mortul sa se raceasca, ei au inceput sa arunce tot felul de dejectii nu numai in directia mea, ci si a colegilor mei care au lucrat la acest articol. Oare ce este atunci mai josnic: sa publici o informatie de interes public, dandu-i omului posibilitatea de a se apara, sau sa te folosesti de moartea prietenului tau si de figura lui pentru a-ti face reclama? Ce este mai marsav: sa il citezi pe cel incriminat, sau sa vorbesti in numele lui. Pentru ca asta au facut asa-zisii apropiati ai pastorului. Au decis ca infarctul lui a survenit exact din cauza mea. Sunt sigur ca l-au cunoscut bine pe pastor, dar mi-e greu sa cred ca i-au cunoscut in detaliu tot istoricul sau medical. Daca ii erau cu adevarat prieteni poate i-ar fi fost mai aproape in ultimele momente si l-ar fi sustinut. Poate, daca i-ar fi fost prieteni, nu ar fi contestat ceea ce tocmai Dugulescu a recunoscut. Poate daca i-ar fi fost prieteni l-ar fi jelit in tacere. In schimb, acesti “prieteni” si-au smuls parul din cap pe forumuri si pe bloguri. Unul dintre acestia m-a contactat azi si m-a intrebat cum ma simt. Presupun ca ma considera calaul pastorului. E dreptul lui, asa cum si dreptul meu este sa nu ii raspund la intrebare. Daca are un pic de inteligenta va intelege de ce. Iar, cu asta, eu am incheiat. 

Singurele mele ganduri de acum inainte in legatura cu acest subiect se vor indrepta catre familia pastorului, careia doresc sa ii transmit condoleante sincere. Sunt convins ca ei resimt cel mai mult trecerea in nefiinta a pastorului Petru Dugulescu. Tot din respect pentru ei am decis sa nu particip la inmormantare si, astfel, sa nu raspund provocarilor lansate de “prieteni”.     

 

Holocaustul legumelor

Citeam pe blogul Alinei o chestie interesanta despre prostitutia la Bruxelles. Cica in capitala Europei, prostituatele albe au cele mai bune locuri si cei mai banosi clienti, in timp ce curvele de culoare fac trotuarul undeva in spatele garii. Oare asta e o dovada de discriminare?

Dupa cateva secunde de cugetare adanca, mi-am dat seama ca nu e. Si in prostitutie, ca in orice alt domeniu, “piata” face regulile. Iar daca turistul cere “albe”, de ce sa-i dai tu “negre”? Mie, de exemplu, nu-mi place varza de Bruxelles. Nu am facut un studiu, dar am observat ca, in piata, varza clasica este mai prezenta decat aia “europeana”. Oare pietarii sunt nazisti? Chiar daca ii inteleg, ma gandesc acum sa imi fac o fundatie… “Varza europeana” si sa militez pentru egalitatea intre diferite tipuri de verze. Am sa solicit niste bani (din fonduri europene, bineinteles), am sa organizez cateva festivaluri foarte, foate publice. Voi invita cantareti sa compuna imnul verzei de Bruxelles, pictori care sa o deseneze, sculptori care sa o imortalizeze in marmura. Cei mai buni bucatari din Romania vor prepara diferite feluri care sa demonstreze o data pentru totdeauna, ca varza de Bruxelles este cel putin la fel de gustoasa ca varza “normala”. Voi introduce in scoli programul “Varza si cornul”. Voi organiza parteneriate cu diferite institutii media care imi vor promova spotul. In schimb, vor fi pe afisul oficial. 

Voi decreta ca cei care consuma varza de Bruxelles sunt o minoritate si, in consecinta, trebuie sa aiba locuri rezervate in facultati si chiar in parlament. Voi milita pentru un program de lucru mai flexibil pentru excentricii care consuma aceasta leguma. Voi face toata astea nu pentru ca imi place varza de Bruxelles, ci pentru ca simt ca si aceasta mica planta merita egalitate de sanse. Toti trebuie sa fim egali, chiar daca ne place sau nu acest lucru. Toti in afara de mine, care merit recunostinta tuturor lipitorilor ce imi sug banii. 

 

Pentru cine bat clopotele…

De cateva saptamani vad intruna cohorte de babute strivindu-se de usile unor biserici in incercarea de a atinge moastele sfantului… Sfant. Intr-un fel le inteleg disperarea. Au ajuns la o varsta unde e bine sa crezi ca ceva sau cineva te asteapta Dincolo. Ce nu intelegeam era de ce preotii nu scot aceste moaste decat doar cateva zile pe an. In rest ce faceau? Le tineau intr-un buncar sa nu isi piarda puterile?

Folosesc trecutul pentru ca saptamana trecuta am patruns una din tainele bisericii. Nu a fost usor pentru un agnostic ca mine sa inteleg pe deplin profanul din ezoteric, dar am reusit. Inainte sa va impartasesc experienta mea mistica trebuie sa impartasesc cu voi un ritual japonez pe care l-am vazut doar la televizor. Daca am inteles bine, niponii au gasit un mod original de a se ruga la zei. Inventivi cum sunt, ei au creat un dispozitiv, un fel de rotativa, ce permite atasarea mai multor biletele cu rugaciuni. Rotind o manivela, gadgetul perimte recitarea concomitenta a acestor rugaciuni. Un fel de Gatling Gun al Budismului.

Nici romanii nu s-au lasat mai prejos. In zona Soarelui se ridica mandra o biserica. Finantat prin bunavointa credinciosilor, lacasul de cult e aproape gata. Mai trebuie un pic de vopsea si un pic de clopot si biserica isi poate deschide obloanele pentru a primi coloanele de babute din zona. Dar tocmai clopotul mi-a atras atentia. Pe acesta, batute in bronz, se afla mai multe nume. La fel ca budistii niponi, cativa credinciosi cu dare de mana au gasit o modalitate de a se ruga fara a merge la biserica. Au inventat mitraliera ortodoxiei.

Printre nume se afla si cateva foarte interesante: Milutinovici E., Borza D., Bratu T., iar lista poate continua. Poate este doar o coincidenta ca un fost baron local, un viceprimar si un doctor de sani si-au gasit loc pe aceeasi bucata de bronz. Sau poate ca nu. Poate acesti domni cu stare au gasit o modalitate inedita de a se inchina. Poate D-zeu ii aude de fiecare data cand clopotul bate ora fixa. De aceea, nu pot sa nu ma intreb: preotii pentru cine bat clopotele… pentru babute sau pentru finantatori? 

Oare preotii nostri isi bat mai mult sau mai putin joc de biserica decat clipul urmator?  

Pentru voi cei fara de credinta o sa pun si cateva imagini…

 

Imi pasa?

Stau cateodata si ma intreb daca imi pasa. Chiar ma intereseaza ca un oarecare politician ajuns, din intamplare, intr-o functie a obtinut niste milioane de euro fara sa faca nimic? Chiar ma intereseaza parerea lui X-ulescu despre coruptie, justitie, si politie? Chiar ma intereseaza cine imi va reprezenta interesele - de parca interesele mele le-ar reprezenta - in Parlamentul European? Chiar ma intereseaza ce are de spus fata saptamanii? 

Si totusi urmaresc talk-showuri, citesc ziare, ma dau pe net, sunt informat! Stau in varful patului si urlu la televizor cand il vad si, din pacate, il si aud pe reprezentantul diplomatic al Romaniei la Roma spunand ca s-a impiedicat de un gardian in drumul sau catre Mailat. Rad de unul singur in fata monitorului cand vad ce idiotenii a mai spus Cioroianu. Arunc ziarele pe jos cand citesc ca judecatorii au hotarat sa il judece in stare de libertate pe unul care talharise o batrana, talharul se intoarce si o violeaza pe aceeasi baba, iar judecatorii ii dau din nou drumul. 

Astazi am gasit un nou domeniu de care sa nu-mi pese. Am aflat ca Ion Iliescu si-a facut blog. Da, Bunicuta e blogger. Cucuveaua de la Cotroceni are wireless. El se alatura astfel altor bloggeri “celebri” precum Marian Milut sau Adrian Nastase. Credeti ca ma asteptam sa gasesc chestii puternice, pareri pertinente… coaie si mult sange in jurnalul online al fostului presedinte? Da de unde! In locul unor dezvaluiri despre revolutie, mineriade si alegeri post-decembriste, m-am lovit de acelasi limbaj de lemn cu care Ilici ne-a obisnuit deja. Si totusi am remarcat o chestie: nea Nelu nu a dat link catre blogul lui Geoana.

Dar ii pasa cuiva despre aceste subtilitati? Asa ca nu pot decat sa ma resemnez si sa ascult o melodie buna. Pana la urma, solistul era sa castige Premiul Nobel pentru Pace. Cine stie, poate refrenul lui va deveni mantra mea:

BOB GELDOF - The Great Song of Indifference