Am vazut ca pe mulţi îi interesează de ce şi mai ales cum pot creşte traficul. Inclusiv nelipsitul imberb DB, care, din păcate, are cam jumătate din traficul meu atunci când scriu eu despre el, decât atunci când scrie el despre mine. Dar, na, asta e altă poveste… de spus la procese.
Ca să revenim la subiect. Colega Alina e tristă ca sexul şi prostia vinde mai bine decât profesionalismul şi informaţia exactă. La alţii am văzut că tocmai perfecţionarea continuă şi câteva nume mari ale industriei garantează succesul.
Pentru toţi am un singur cuvânt, fără supărare: CĂCAT!
Pe scurt, Alina are dreptate, dar degeaba e tristă… sexul vinde de când un băiat deştept a inventat tabloidul. Iar celălat ar fi bine să ştie că atunci când am început să fac şi treaba asta, cu greu găseam butonul ăla de link (da, ăla pe care l-am folosit să se deshidă o fereastră nouă cu saiturile voastre). Cu greu îl găsesc şi acum, pentru că tot cursul meu de perfecţionare într-ale jurnalismului online a însemnat cam asta: “Intră pe saitul ăsta, bagă parola asta şi… bagă”.
Şi sunt sigur că asta a însemnat şi pentru toţi cei din acel clasament. Aşa că mai uşor cu pianul pe scări, că s-ar putea să sară pornografia pe faţa saiturilor voastre “chiualiti”, “regionale” şi de “ştiri”.
Până una alta, youporn sau porntube sunt mult mai puţin ipocrite.
Adrian a vrut lângă Roberta. Roberta n-a vrut lângă Adrian. Telenovela locurilor a continuat la Timişoara, unde Roberta a spus că o uimeşte nivelul la care a ajuns Adrian. Adrian a replicat pe blog. Ambii au ajuns în topul celor mai citite ştiri, asigurându-mi o oarecare notorietate. Spun oarecare pentru că doar eu şi încă două, trei persoane ştiu cine a scris acea ştire. Recunosc, iniţial subiectul mi se păruse prea tabloidal. Dar, na, se vinde bine.
De vreo trei ore urmăresc cu interes ascensiunea ştirii. A ajuns pe locul 2, chiar sub Mihaela Rădulescu care vorbeşte despre orgiile soţului (financiare şi sexuale).
Roberta are cam jumătate din cititorii Mihaelei, dar are avantajul că e “băgată” cu vreo patru ore după ea (Mihaela, adică).
Aşa că aştept, chiar nerăbdător, ora 19.27, cand Mihaela va ieşi din rubrica “Cele mai citite ştiri din ultimele 24 de ore”.
Iar eu voi fi primul. Victorios! Cel mai bun!
Asta dacă nu apare, între timp, vreo ştire cu Oana Zăvoranu sau Tolea.
Se spune că, de obicei, cartea e mai bună ca filmul. “Choke” (“Sufocare”, pentru cei care încă mai au nevoie de subtitrare) nu infirmă teoria, dar, oricum, e o variantă mai uşor de înghiţit a romanului lui Chuck Palahniuk (unii poate ştiţi că a scris “Fight Club).
Ca să nu o mai lungesc, cine are chef de un film despre semi-clona lui Isus, care este dependentă de sex şi se preface că se sufocă prin restaurante pentru a face rost de bani, pe care îi foloseşte pentru a-şi trata mama care nu îl mai recunoaşte, îşi poate pierde vreo două ore vizionând această… comedie (?) halucinantă.
E oricum mai bună decât Muppets Show-ul de la investirea noului prefect.
Vă mai amintiţi voi proiectul acela “Piaţa 700 – Poartă către centru”? Proiectul ăla plin de parcări şi pieţe subterane şi trenuri suspendate, ca să nu mai vorbim de mega clădirile de birouri care trebuiau ridicate în acea zonă, de i se umezeau ochii arhitectului-şef Ciurariu numai gâdindu-se la cât de frumos va arăta totul.
Ei bine, spre disperarea unor arhitecţi care au pus osul să modeleze Piaţa 700 după viziunea lor, totul a rămas la stadiul de machetă de carton. Asta deşi camerele de supraveghere bine mascate de pe holurile Primăriei Timişoara au surprins reprezentanţii a nu mai puţin de trei companii internaţionale care au descins la primar în birou cu valizele burduşite de euroi, gata să îi arunce pe toţi în fundaţia viitoarei pieţe.
Însă, pentru că România nu e Germania şi nici măcar Letonia, solii de pace trimişi de capitalişti în bizantina Timişoară s-au crucit când au auzit ce pretenţii aveau edilii oraşului. Urechile apăsate ferm pe paharele lipite de zidul exterior al biroului lui Ciuhandu au putut distinge destul de clar cum mai-marele oraşului de pe Bega refuza orice parteneriat public-privat dacă acesta nu include, în proporţie destul de mare, două firme din subordinea consiliului local. Adică SC Pieţe SA şi ADP.
Degeaba era bombardat Ciuhi cu tot felul de oferte, mai mult sau mai puţin legale, timpanul edilic nu rezona. Apoi, or mai fi auzit şi străinii de mită, dar nu 30-40-50 la sută din afacere. Că altfel cum să interpretezi asocierea cu nişte necunoscuţi, al căror rol în afacere nu prea e clar stipulat în contract.
Cică la toată afacerea asta, Ciurariu nu ar fi spus nici pâs, zic cârcotaşii, deşi proiectul pentru el este ca jucăria aia din vitrină pe care nu o vei avea niciodată. Nu de alta, dar când pe fir a intrat deja primarele şi eminenţa cenuşie numită Jean, nu prea îţi vine să te mai joci în groapa lor cu nisip.
Aşa că solii şi-au luat valizele, au scuipat în sân de trei ori, ca doar e criză financiară, şi au plecat de unde au venit. Alţii în urma lor nu prea se mai arată. Iar proiectul va ajunge acolo unde ajung 90% dintre proiectele primăriei: într-un dulap de la etajul 2 pe care scrie cu carioca “Documente”.
PS: Pentru curioşi, întrega investiţie ar fi fost de 20-30 de milioane de euro.
Ca urmare a succesului nebănuit înregistrat de episodul pilot al acestui serial de senzaţie, colectivul de scenarişti şi producători, în frunte cu mine, a decis continuarea demonstraţiei. Episodul de astăzi este plin de dezvăluiri şi răsturnări de situaţie (toate însoţite de stenograme şi acte) care vă vor ţine cu sufletul la gură. Aşa că, fără alte introduceri…
Episodul 2. Cocalarul DB îşi dă pantalonii jos şi îşi arată “Licuriciul”
Aşa cum cocalarii se pozează cu pistolul în pantaloni şi banii părinţilor pe masă, DB încearcă să pozeze în ziarist onest, editor de reviste internaţionale, chiar om de afaceri. Împroşcarea cu noroi în cei care muncesc pentru un ban este doar un hobby al acestui bişon. Pentru că tot îi place să folosească Google pentru a-şi aduna muniţie, ia să vedem ce zic site-urile despre imberb.
Afirmaţia 1 aşa cum a fost ea tehnoredactată… fără diacritice. ” (…) chiar am editat o revista pentru elevi, “Licurici”. Ceea ce nu a putut decat sa deranjeze indivizii neiubitori de neam, care au cerut socoteala C.J. Timis ca de ce sponzorizeaza Licurici, Laureata la nivel National de Ministerul Eduatiei si Cercetarii pentru continut si forma. Mai, necajitilor, revista “Licurici” nu (!) a fost si nici nu este sponsorizata de C.J. Timis, ci de editurile (…)” (fragment de pe blogul cocalarului) Restul e bla, bla.
Bişonul, ca de obicei, minte. Din ce cauze, întrebaţi-l pe el. Urmariţi observaţia, pentru că, vorba unui alt mare jurnalist, nici nu ştiţi ce pierdeţi.
Stenogramele ne spun că, pe data de 27 martie 2007, în şedinţa CJ Timiş, un consilier îl întreabă pe Constantin Ostaficiuc ce funcţie are imberbul în cadrul înaltei instituţii de i se permite accesul la informaţii confidenţiale pe care apoi le foloseşte “uneori în scopuri proprii”.
Ca de obicei, preşedintele CJ se eschivează şi îl pune pe Răzvan Hrenoschi, potrivit procesului verbal al şedinţei, şef serviciu Relaţii Publice să dea răspunsul. Acesta, răspunsul adică, vine prompt şi sună cam aşa:
“Domnul Dinu Barbu este încadrat la Serviciul Relaţii Publice cu jumătate de normă, are sarcini de serviciu, se ocupă cu publicaţii la nivelul DKMT şi ne ajută în editarea Agendei Consiliului Judeţean Timiş”, spune Hrenoschi.
Pentru a afla ce publicaţii editează (bar)bişonul, trebuie să mergem cu un an înainte, tocmai la hotărârea 88 din 2006, dată de acelaşi CJT. În aceasta, undeva mai la coadă, să nu sară în ochi, se precizează că, pentru editarea revistei euroregionale pentru copii “Licurici”, imberbul va primi în trim. IV (orice ar însemna asta), suma de 1,6 mii mii lei de la Consiliul Judeţean. Adică vreo 16 milioane, în limbaj de aprozar.
Ca să recapitulăm: DB îşi petrecea juma’ de normă pe holurile Palatului Administrativ, acolo unde a luat şi palmele de rigoare, pentru a afla informaţii secrete pe care apoi le publica în revista pentru copii Licurici. El nu a luat niciodată bani de la consiliu, în afară de trimestrele I, II, III şi IV ale anului 2006 şi de jumătatea de salariu, lunar.
Lecţia care ar trebui învăţată de aici este că singurul bun al oricărei persoane care cochetează cu meseria de jurnalist, în afară de creierul din dotare, este renumele său. Acesta se construieşte pe baza informaţiilor pe care le transmite de-a lungul întregii cariere, dar mai ales pe baza adevărului care stă în spatele lor. Ceea ce mă conduce la inevitabila concluzie că DB nu mai e demult un ziarist, ci doar un cocalar.
