Exxcelente dezvăluirile Alinei despre sistermul medical românesc. Coincidenţă, am citit această postare la doar câteva ore după ce am avut privilegiul de a sta la masă cu un medic român care, de mulţi ani, a decis să lase în spate tot şi să îşi vadă de treabă în Statele Unite. Deşi îmi făcusem timp doar o oră pentru a discuta cu el, ne-am întins la vorbă mult mai mult. El, curios să afle ce se mai întâmplă în România, eu, curios să aflu cum se practică medicina adevărată.
Pe scurt, iată ce am aflat. La ei, la civilizaţie, spitalele nu pot trata orice afecţiune, regula fiind cu atât mai dură în cazul operaţiilor. Pentru a se califica şi a fi incluse în lista spitalelor care pot programa operaţii dificile, acestea trebuie să respecte un set de reguli aflate într-un dosar gros cam cât antebraţul meu. Procedura e lungă şi se întinde pe mai multe luni sau chiar ani. Nu e de ajuns ca un spital să angajeze un medic cu barba până la buric, experienţă pe măsură şi aparatură de milioane de dolari. Asta e doar la suprafaţă. Mult mai importante sunt procedurile şi, mai ales, timpul în care acestea se realizează. Astfel, dacă un pacient soseşte cu, de exemplu, un anevrism, acesta în maxim 40 de minute are toate analizele făcute şi se află pe masa de operaţie. Acest lucru este posibil pentru că toţi cei care se ocupă de el, de la brancardieri şi asistente, până la medicul de care vorbeam ştiu exact ce să facă.
Asta în cazul în care spitalul poate are licenţă pentru a opera anevrisme. Dacă nu, pacientul e urcat în elicopter şi transportat la alt spital care are această licenţă. În acelaşi timp, analizele sale sunt transmise chirurgului pe mail. Astfel, chirurgul, chiar dacă e acasă, poate să vadă pe drum spre spital tomografia şi absolut toate analizele pacientului pe care îl va opera, iar când ajunge la spital tot ce mai are de făcut este să se spele pe mâini şi să intre în sala de operaţie.
Tot Alina vorbeşte despre rudele angajaţilor de la “Judeţean” care îşi fac analize gratuite în spital, pe numele unor pacienţi internaţi, irosind astfel banii CAS. Uimitor, dar ceva de genul ăsta se întâmplă si în SUA. Bine, acolo e totul pe faţă şi e specificat de lege. Astfel, dacă eşti un mexican, sau chiar român, amărât care nu are asigurare de sănătate şi ajungi la spital în stare gravă, medicii sunt obligaţi să te trateze, pe gratis, costurile tratamentului fiind decontate tot caselor de asigurări, care la rândul lor îşi recuperează banii de la asiguraţi. De aceea o operaţie banală, cum ar fi montarea unui pacemaker, poate costa şi 150.000 de dolari, deşi, în realitate, costurile operaţiei sunt jumătate, sau doar un sfert din această sumă. Pe de altă parte, dacă nu ai asigurare medicală în SUA şi suferi de o boală cronică, poţi să mori pe hol. Medicii nu au voie să te trateze până când starea ta nu devine critică.
De aceea, acum, Obama doreşte să introducă asigurarea medicală obligatorie. Însă sistemul propus de preşedintele SUA e atât de complicat încât puţini îşi închipuie că acesta va fi pus în practică. “De câte ori vin democraţii la putere, aceştia promit că vor schimba sistemul medical. Încearcă timp de două mandate, dar nu reuşesc nimic. Apoi vin republicanii şi, timp de alţi opt ani, nu se întâmplă nimic. Acum, Obama are de partea lui şi un Congres format în majoritate de democraţi, dar până şi unii dintre ei au început să conteste sistemul propus”, mi-a spus doctorul.
Revenind în Românica, în timpul discuţiei cu acest profesionist în medicină, nu puteam să nu mă gândesc la ceea ce îmi spunea un prieten care s-a luptat timp de o lună cu birocraţia pentru a ajunge pe un post de medic la un spital de urgenţă din judeţ, pentru ca apoi să fie dezamăgit de ceea ce a găsit. În timpul unei ture de noapte, mă sună şi îmi spune: “Sper să nu vină unu mai grav acum. Că nu am ce să-i fac. M-au lăsat aici cu o asistentă, nişte seringi, ser fiziologic, nişte aspirine, un tub de oxigen, pansamente şi cam atât. Ieri, când am trimis un pacient la Judeţean m-au sunat şi m-au certat că de ce nu i-am anunţat. Mi-au zis că au vrut să îl trimită înapoi pentru că mie nu mi-a trecut prin cap să sun să aflu dacă au paturi libere. Mie nu mi-a explicat nimeni procedura. M-au lăsat aici cu materialele alea pe care ţi le-am enumerat şi se aşteaptă să fac meserie. N-am ce învăţa aici. Hai că mă pun acum să mă uit la un film, că am un televizor în camera de gardă”.
