Şi au trecut şi astea. Alegerile adică. Iar noi am rămas mai vlăguiţi, mai bătrâni, mai veseli sau mai trişti. O să avem aceeaşi conducere în următorii patru ani. “Timişul a ales continuitate”, e titlul care se repetă în ziare. Puţini dintre noi au mers la vot, dar cei care au făcut-o au pus ştampila apăsat. Avem liderii pe care-i merităm şi cu ei vom defila în următorii patru ani. Dar oare chiar am fi putut găsi alţii mai buni? Nu ştiu. Aşa că ne rămâne doar să serbăm Victoria, oricine ar fi ea.
Până în ‘89, prieten era vecinul ăla care spunea cele mai tari bancuri cu Ceaşcă, măcelarul care îţi ţinea deoparte cea mai mişto halcă de carne, unchiul care îţi dădea bonurile lui de benzină atunci când plecai cu familia în concediu la mare. După ce a dat capitalismul în noi şi m-am trezit că până şi tovarăşa aia grasă şi cu palme mari şi grele, care te punea să înveţi pe de rost poezii kilometrice despre cât de bine ne merge era, de fapt, o fană împătimită a lui Donald Trump, deschizându-şi un mic butic taman în incinta şcolii, mi-am ales prietenii după alte criterii. Prieten era ăla care cerea bani de la maică-sa pentru o carte ca să ne scoată pe noi la o bere. Prieten era ăla care îţi dădea temele, pe care, bineînţeles, le copiase cu o pauză înainte de la colega aia mică şi cu părul unsuros care stătea în ultima bancă de la geam şi căreia îi promisese că o scoate în weekend la un suc şi un film. În facultate, prieten era colegul cu care puteai să înjuri sistemul în faţa unei sticle de votcă, prieten era sârbul ăla care îţi promitea că îţi va aduce un joint de la el din sat şi o litră de şlivoviţa, dar niciodată nu se ţinea de cuvânt. Ce aveau toţi ăştia în comun: poate nimic, în afară de faptul că îţi promiteau că îţi vor ţine curul atunci când îţi va fi mai greu. “Dă-mi 100 de mii şi îţi voi fi prieten pe vecie”, le aud vocile în cor. ”Hai bă pulă, dai o cafă?”, îmi răsună şi acum în creier. Problema cu toţi ăştia e că, în momentul în care nu mai ai 100 de mii, sau cafa e prea rece, prea amară, găsesc imediat un alt “prieten” care să le satisfacă dorinţele meschine. Toţi vor altceva la un moment dat, toţi o iau pe arătură în căutare de glorie şi bani şi prieteni adevăraţi, iar unii chiar găsesc ceea ce caută. Unii ajung la Bucureşti, la New York sau Toronto, în timp ce alţii sfârşeşc lamentabil la Jebel şi Gătaia. Iar eu îmi amintesc de mesajul celor de la Cake: “Friend is a Four Letter Word”.
Credeţi că există vreo diferenţă între modeling şi politică? Vreo diferenţă între felul în care se face un “casting” şi modul în care partidele îţi vor alege candidaţii? Eu cred că nu, dacă e să luăm în considerare canibalismul din PD-L şi noua prietenie dintre Miluţ şi Becali. Dar mă gândesc că următorul clip o spune mai bine ca mine…
Am mai spus-o şi o repet: Coposu şi Maniu nu se mai rascolesc în mormânt, fac tumbe deja. Dacă ţărăniştii o ţin tot aşa, presimt ca cei doi îşi vor deschide pe lumea cealaltă o şcoală de circ. Şi, iată, iar au comis-o. La Bucureşti, preşedintele PNŢCD, Marian Miluţ a căutat un aliat pentru alegerile locale şi l-a găsit taman pe Gigi Becali. Rezultatul: Jiji şi-a tras candidat ţărănit la primăria capitalei, mai exact pe Aurelian Pavelescu, un băiat care acum speră să scape de batjocura lumii. “Fat chance”, vorba americanului.
Aparent, această alianţă contra naturii nu afectează fieful ţărăniştilor, Timişoara. Dar nu e chiar aşa. Becali şi-a pus piciorul în uşă. Şi nu mulţi îşi mai amintesc că “războinicul luminii” a mai încercat treaba asta o dată. Se făcea că, prin 2006, Jiji avea ambiţia să devină preşedintele PNŢ… a fost refuzat de Ciuhandu, pe atunci preşedintele partidului. Acum, Miluţ i-a oferit intrarea. Dar voi chiar credeţi că Becali suportă să fie pe picior de egalitate cu cineva? Aşa că, după alegeri, nu m-ar mira să îl văd pe războinic pe tronul care a fost odată ocupat de Coposu. Oare, dacă se va ajunge la o asemenea aberaţie politică, Ciuhandu îşi va da demisia din partid? Probabil că da. Dar consilierii lui, prietenii lui, partenerii lui de afaceri, ce vor face? Ei nu pot demisiona fără a pierde locul din forumul legislativ al oraşului. Aşa că s-ar putea ca, până în 2012, Timişoara să fie condusă de un independent a cărui susţinere sunt soldăţeii lui Becali. Sună apocaliptic?
Ca să vadă şi ţărăniştii cine ar putea să fie şeful lor…
Orice conflict trebuie sa aiba si un soundtrack pentru ca nu e deloc misto sa omori niste oameni fara o melodie buna in fundal. Daca Vietnam l-a avut pe Jimi Hendrix, iar Irak i-a avut pe cei de la Bloodhound Gang, eu ii propun pe cei de la Cake cu urmatoarea melodie pentru Kosovo.
Am gasit din intamplare filmuletul asta. Nu este videoclipul oficial si a fost facut doar de o singura persoana. Ce misto e sa ai un pic de timp liber.
Un serial excelent, care, din pacate, nu se mai da pe la noi. Ce bine ca e pe net. Dedicatie speciala pentru politicienii si ipocritii de care m-am lovit in ultima vreme…
De cateva saptamani vad intruna cohorte de babute strivindu-se de usile unor biserici in incercarea de a atinge moastele sfantului… Sfant. Intr-un fel le inteleg disperarea. Au ajuns la o varsta unde e bine sa crezi ca ceva sau cineva te asteapta Dincolo. Ce nu intelegeam era de ce preotii nu scot aceste moaste decat doar cateva zile pe an. In rest ce faceau? Le tineau intr-un buncar sa nu isi piarda puterile?
Folosesc trecutul pentru ca saptamana trecuta am patruns una din tainele bisericii. Nu a fost usor pentru un agnostic ca mine sa inteleg pe deplin profanul din ezoteric, dar am reusit. Inainte sa va impartasesc experienta mea mistica trebuie sa impartasesc cu voi un ritual japonez pe care l-am vazut doar la televizor. Daca am inteles bine, niponii au gasit un mod original de a se ruga la zei. Inventivi cum sunt, ei au creat un dispozitiv, un fel de rotativa, ce permite atasarea mai multor biletele cu rugaciuni. Rotind o manivela, gadgetul perimte recitarea concomitenta a acestor rugaciuni. Un fel de Gatling Gun al Budismului.
Nici romanii nu s-au lasat mai prejos. In zona Soarelui se ridica mandra o biserica. Finantat prin bunavointa credinciosilor, lacasul de cult e aproape gata. Mai trebuie un pic de vopsea si un pic de clopot si biserica isi poate deschide obloanele pentru a primi coloanele de babute din zona. Dar tocmai clopotul mi-a atras atentia. Pe acesta, batute in bronz, se afla mai multe nume. La fel ca budistii niponi, cativa credinciosi cu dare de mana au gasit o modalitate de a se ruga fara a merge la biserica. Au inventat mitraliera ortodoxiei.
Printre nume se afla si cateva foarte interesante: Milutinovici E., Borza D., Bratu T., iar lista poate continua. Poate este doar o coincidenta ca un fost baron local, un viceprimar si un doctor de sani si-au gasit loc pe aceeasi bucata de bronz. Sau poate ca nu. Poate acesti domni cu stare au gasit o modalitate inedita de a se inchina. Poate D-zeu ii aude de fiecare data cand clopotul bate ora fixa. De aceea, nu pot sa nu ma intreb: preotii pentru cine bat clopotele… pentru babute sau pentru finantatori?
Oare preotii nostri isi bat mai mult sau mai putin joc de biserica decat clipul urmator?
Pentru voi cei fara de credinta o sa pun si cateva imagini…
Stau cateodata si ma intreb daca imi pasa. Chiar ma intereseaza ca un oarecare politician ajuns, din intamplare, intr-o functie a obtinut niste milioane de euro fara sa faca nimic? Chiar ma intereseaza parerea lui X-ulescu despre coruptie, justitie, si politie? Chiar ma intereseaza cine imi va reprezenta interesele - de parca interesele mele le-ar reprezenta - in Parlamentul European? Chiar ma intereseaza ce are de spus fata saptamanii?
Si totusi urmaresc talk-showuri, citesc ziare, ma dau pe net, sunt informat! Stau in varful patului si urlu la televizor cand il vad si, din pacate, il si aud pe reprezentantul diplomatic al Romaniei la Roma spunand ca s-a impiedicat de un gardian in drumul sau catre Mailat. Rad de unul singur in fata monitorului cand vad ce idiotenii a mai spus Cioroianu. Arunc ziarele pe jos cand citesc ca judecatorii au hotarat sa il judece in stare de libertate pe unul care talharise o batrana, talharul se intoarce si o violeaza pe aceeasi baba, iar judecatorii ii dau din nou drumul.
Astazi am gasit un nou domeniu de care sa nu-mi pese. Am aflat ca Ion Iliescu si-a facut blog. Da, Bunicuta e blogger. Cucuveaua de la Cotroceni are wireless. El se alatura astfel altor bloggeri “celebri” precum Marian Milut sau Adrian Nastase. Credeti ca ma asteptam sa gasesc chestii puternice, pareri pertinente… coaie si mult sange in jurnalul online al fostului presedinte? Da de unde! In locul unor dezvaluiri despre revolutie, mineriade si alegeri post-decembriste, m-am lovit de acelasi limbaj de lemn cu care Ilici ne-a obisnuit deja. Si totusi am remarcat o chestie: nea Nelu nu a dat link catre blogul lui Geoana.
Dar ii pasa cuiva despre aceste subtilitati? Asa ca nu pot decat sa ma resemnez si sa ascult o melodie buna. Pana la urma, solistul era sa castige Premiul Nobel pentru Pace. Cine stie, poate refrenul lui va deveni mantra mea:
