Benytm’s Weblog

And the reasons…? There are no reasons… Who needs reasons when you’ve got heroin!

Vă mai amintiţi voi proiectul acela “Piaţa 700 – Poartă către centru”? Proiectul ăla plin de parcări şi pieţe subterane şi trenuri suspendate, ca să nu mai vorbim de mega clădirile de birouri care trebuiau ridicate în acea zonă, de i se umezeau ochii arhitectului-şef Ciurariu numai gâdindu-se la cât de frumos va arăta totul.

Ei bine, spre disperarea unor arhitecţi care au pus osul să modeleze Piaţa 700 după viziunea lor, totul a rămas la stadiul de machetă de carton. Asta deşi camerele de supraveghere bine mascate de pe holurile Primăriei Timişoara au surprins reprezentanţii a nu mai puţin de trei companii internaţionale care au descins la primar în birou cu valizele burduşite de euroi, gata să îi arunce pe toţi în fundaţia viitoarei pieţe.

Însă, pentru că România nu e Germania şi nici măcar Letonia, solii de pace trimişi de capitalişti în bizantina Timişoară s-au crucit când au auzit ce pretenţii aveau edilii oraşului. Urechile apăsate ferm pe paharele lipite de zidul exterior al biroului lui Ciuhandu au putut distinge destul de clar cum mai-marele oraşului de pe Bega refuza orice parteneriat public-privat dacă acesta nu include, în proporţie destul de mare, două firme din subordinea consiliului local. Adică SC Pieţe SA şi ADP.

Degeaba era bombardat Ciuhi cu tot felul de oferte, mai mult sau mai puţin legale, timpanul edilic nu rezona. Apoi, or mai fi auzit şi străinii de mită, dar nu 30-40-50 la sută din afacere. Că altfel cum să interpretezi asocierea cu nişte necunoscuţi, al căror rol în afacere nu prea e clar stipulat în contract.

Cică la toată afacerea asta, Ciurariu nu ar fi spus nici pâs, zic cârcotaşii, deşi proiectul pentru el este ca jucăria aia din vitrină pe care nu o vei avea niciodată. Nu de alta, dar când pe fir a intrat deja primarele şi eminenţa cenuşie numită Jean, nu prea îţi vine să te mai joci în groapa lor cu nisip.

Aşa că solii şi-au luat valizele, au scuipat în sân de trei ori, ca doar e criză financiară, şi au plecat de unde au venit. Alţii în urma lor nu prea se mai arată. Iar proiectul va ajunge acolo unde ajung 90% dintre proiectele primăriei: într-un dulap de la etajul 2 pe care scrie cu carioca “Documente”.

PS: Pentru curioşi, întrega investiţie ar fi fost de 20-30 de milioane de euro.

Ca urmare a succesului nebănuit înregistrat de episodul pilot al acestui serial de senzaţie, colectivul de scenarişti şi producători, în frunte cu mine, a decis continuarea demonstraţiei. Episodul de astăzi este plin de dezvăluiri şi răsturnări de situaţie (toate însoţite de stenograme şi acte) care vă vor ţine cu sufletul la gură. Aşa că, fără alte introduceri…

Episodul 2. Cocalarul DB îşi dă pantalonii jos şi îşi arată “Licuriciul”

Aşa cum cocalarii se pozează cu pistolul în pantaloni şi banii părinţilor pe masă, DB încearcă să pozeze în ziarist onest, editor de reviste internaţionale, chiar om de afaceri. Împroşcarea cu noroi în cei care muncesc pentru un ban este doar un hobby al acestui bişon. Pentru că tot îi place să folosească Google pentru a-şi aduna muniţie, ia să vedem ce zic site-urile despre imberb.

Afirmaţia 1 aşa cum a fost ea tehnoredactată… fără diacritice.  ” (…) chiar am editat o revista pentru elevi, “Licurici”. Ceea ce nu a putut decat sa deranjeze indivizii neiubitori de neam, care au cerut socoteala C.J. Timis ca de ce sponzorizeaza Licurici, Laureata la nivel National de Ministerul Eduatiei si Cercetarii pentru continut si forma. Mai, necajitilor, revista “Licurici” nu (!) a fost si nici nu este sponsorizata de C.J. Timis, ci de editurile (…)” (fragment de pe blogul cocalarului) Restul e bla, bla.

Bişonul, ca de obicei, minte. Din ce cauze, întrebaţi-l pe el. Urmariţi observaţia, pentru că, vorba unui alt mare jurnalist, nici nu ştiţi ce pierdeţi.

Stenogramele ne spun că, pe data de 27 martie 2007, în şedinţa CJ Timiş, un consilier îl întreabă pe Constantin Ostaficiuc ce funcţie are imberbul în cadrul înaltei instituţii de i se permite accesul la informaţii confidenţiale pe care apoi le foloseşte “uneori în scopuri proprii”.

Ca de obicei, preşedintele CJ se eschivează şi îl pune pe Răzvan Hrenoschi, potrivit procesului verbal al şedinţei, şef serviciu Relaţii Publice să dea răspunsul. Acesta, răspunsul adică, vine prompt şi sună cam aşa:

“Domnul Dinu Barbu este încadrat la Serviciul Relaţii Publice cu jumătate de normă, are sarcini de serviciu, se ocupă cu publicaţii la nivelul DKMT şi ne ajută în editarea Agendei Consiliului Judeţean Timiş”, spune Hrenoschi.

Pentru a afla ce publicaţii editează (bar)bişonul, trebuie să mergem cu un an înainte, tocmai la hotărârea 88 din 2006, dată de acelaşi CJT. În aceasta, undeva mai la coadă, să nu sară în ochi, se precizează că, pentru editarea revistei euroregionale pentru copii “Licurici”, imberbul va primi în trim. IV (orice ar însemna asta), suma de 1,6 mii mii lei de la Consiliul Judeţean. Adică vreo 16 milioane, în limbaj de aprozar.

Ca să recapitulăm: DB îşi petrecea juma’ de normă pe holurile Palatului Administrativ, acolo unde a luat şi palmele de rigoare, pentru a afla informaţii secrete pe care apoi le publica în revista pentru copii Licurici. El nu a luat niciodată bani de la consiliu, în afară de trimestrele I, II, III şi IV ale anului 2006 şi de jumătatea de salariu, lunar.

Lecţia care ar trebui învăţată de aici este că singurul bun al oricărei persoane care cochetează cu meseria de jurnalist, în afară de creierul din dotare, este renumele său. Acesta se construieşte pe baza informaţiilor pe care le transmite de-a lungul întregii cariere, dar mai ales pe baza adevărului care stă în spatele lor. Ceea ce mă conduce la inevitabila concluzie că DB nu mai e demult un ziarist, ci doar un cocalar.

În loc de generic

Bichonul DB continuă să mârâie aşa că am decis să incep un serial, care s-ar putea dovedi cel puţin la fel de lung ca Dallas-ul, prin care să demonstrez de ce e un cocalar. De ce cocalar? Că aşa mi-a venit mie, dar dacă nu vă convine cuvântul puteţi folosi ce vă vine la gură.

Deci, să purcedem.

Episodul 1. Imberbul e cocalar pentru că se lasă pălmuit şi tot el îşi cere scuze

Se făcea că, într-o zi, DB a făcut greşeala de a umbla pe holurile Palatului Administrativ în căutare de funduri. În loc să dea de un loc cald pe care să îl lustruiască, a dat peste un mare personaj al judeţului despre care dăduse, ca de obicei, nişte informaţii complet eronate, pe blog.

Omul cu pricina, destul de calm de obicei, şi-a zis că ce-i prea mult e prea mult şi, ţinând cont că, fără intenţia imberbului, povestea a implicat-o şi pe mama sa, a început să-i aplice DB-ului nişte scatoalce după cap. Prin scatoalce mă refer la palme în toată regula, de genul celor aplicate de Benny Hill partenerului său mic şi chel sau de proxeneţi fetelor de pe Aradului.

Cocalarul blogger, în loc să primească pedeapsa ca un bărbat, că de ripostat nici nu se poate pune problema, a început să-şi ceară scuze, iar când a observat că nu are parte de milă a început să strige sus şi tare, ca să-l audă şi nişte oficiali din preajmă: “Sunaţi la 112!!!!”

Mai are rost să spun că nimeni nu a sărit în ajutorul bichonului…

Pentru referinţe tehnice…

Pentru referinţe comice, întreaga poveste intuită cu câţiva ani înainte de Lucian Pintilie

“Aveţi grijă ce spuneţi presei! Şi obişnuiţi-vă ca lucrurile pe care le spuneţi să fie răstălmăcite şi interpretate”, a spus, sâmbătă vicepreşedintele PNL, Dan Radu Ruşanu.
Aşezat undeva în spate, într-un separeu, cu laptopul în braţe, nu îmi venea să cred ce aud. Eram ultimul “outsider” din sală. Cu câteva ore înainte, 400 de liberali, la comanda lui Adrian Cioroianu, aplaudaseră jurnaliştii prezenţi. Cu câteva ore înainte, Crin Antonescu acuzase partidul că a făcut parte din “sistemul ticăloşit” condus de preşedintele Traian Băsescu. Vorbe şi gesturi mari menite să ne pună nouă o ştire în tolbă şi o pâine pe masă.
Tot cu câteva ore înainte, după retragerea celor doi contracandidaţi ai lui Buşoi la şefia filialei Timiş, dar mai ales după ce aceştia au declarat că “jocurile au fost făcute”, câţiva liberali trăgeau nervoşi din ţigări în faţa Capitolului şi se întrebau ce va apare luni în presă… Cât de mult va fi afectată imaginea partidului de vorbele celor doi rebeli…
Iată că, după vizita fulger şi semi-secretă a lui Tăriceanu la Timişoara, liberalii încep să înţeleagă că ei au mai multă nevoie de presă, decât are presa nevoie de ei. Şi chiar dacă gesturile halucinante şi declaraţiile războinice nu îi vor face mai simpatici, simplul fapt că un reprezentant al presei a putut să asiste la tot congresul şi să audă nişte lucruri din bucătăria internă a partidului, valorează mult.
Mult mai mult decât secretomania care încă înconjoară celelalte filiale timişene… ale partidelor care “contează”.

Fragment din filmul “The Cadidate”, cu Robert Redford. Politicienii noştri şi nu numai ar face bine sa înveţe lecţia de aici.

Câteodată – de puţine ori, e adevărat – am privilegiul să asist la câte o întâmplare haioasă care-mi demonstrează că, încet, încet, mai facem şi noi câte un pas către normalitate. Că cerberii plătiţi din bani publici pot scăpa de paranoia şi schizofrenia care-i cuprinde atunci când îmbracă o uniformă şi ne pot privi pe noi, oamenii de rând, nu ca inamici, ci ca simple persoane care au o treabă de făcut. Şi nimic nu-i scapă de aceste boli psihice ca un telefon primit la momentul oportun de la şef.
O astfel de întâmplare a avut loc recent în parcarea Aeroportului Internaţional Traian Vuia din Timişoara, care, pe la 1937 se numea Aeroportul Comunal Timişoara… şi poate aşa ar fi trebuit să-i rămână numele şi în ziua de azi (cei care aţi mai umblat prin lume ştiţi ce vreau să spun).
Ca să nu o mai lungesc, întâmplarea are trei personaje cheie: cerberul, adică un vajnic angajat al serviciului “Security”, presarii timişoreni, care aşteptau cocoţaţi pe gard sosirea unui puhoi de romi de la Paris şi, inevitabil şi esenţial, directorul aeroportului.
Povestea începe din momentul în care jurnaliştii tocmai începeau să socializeze între ei în parcare, cameramanii şi fotografii îşi făceau mâna imortalizând pista, iar directorul îşi savura liniştit cafeaua. Toată această imagine idilică a fost stricată de vajnicul paznic, care a observat că nesimţiţii jurnalişti încearcă să îşi facă meseria şi a concluzionat că, inevitabil, asta înseamnă că el nu şi-o face. Aşa că, pe un ton important, le-o ordonat tuturor să părăsească zona, şi nu oricum, ci imediat.
În momentul următor liniştea directorului a fost tulburată de un telefon (mulţumiri colegului de la Gândul). Două minute mai târziu, staţia de emisie-recepţie a cerberului a prins viaţă, unii dintre cei aflaţi la faţa locului putând auzi destul de clar cuvintele “ai înnebunit”, “ai grijă” şi chiar “şomaj”. După câteva scurte instrucţiuni, pe care security-ul le-a înregistrat folosind cuvântul “recepţionat” de vreo cinci ori, acesta s-a întors către jurnalişti şi le-a spus, pe acelaşi ton: “Vă rog frumos să continuaţi să filmaţi”.
Alte minute s-au scurs, timp în care unii încă încercau să înţeleagă ce se petrecuse, când directorul a apărut (însoţit de cerberul mustrat şi de un coleg de-al acestuia din urmă, care, deocamdată, scăpase fără mustrare) şi a ordonat să fie dat jos semnul care interzice fotografierea pistei. Ordinul i-a surprins atât de tare pe cei doi, încât aceştia, în graba de a-l executa, au rupt un alt semn, care, până atunci, anunţa curioşii că întrarea pe pistă este ilegală şi este pedepsită de vreo duzină de acte normative. Clarificările directorului au venit prea târziu pentru sărmana placă, care fusese deja ruptă, ele contribuind doar la viteza celor doi de a ajunge pe pistă, acolo unde se afla avertismentul în cauză.
În fine, o scurtă smucitură venită din partea celui care se trezise să aplice legea proprie în parcarea aeroportului şi un ceai fierbinte, iar incidentul a fost dat uitării.
Pentru că, totuşi, dispariţia semnului ce interzicea fotografierea este, în opinia mea, un strop de normalitate într-un secol în care nu numai americanii şi ruşii au acces la imagini din satelit, ci chiar şi noi, oamenii de rând, pentru că s-a inventat Google Earth, doresc să îl felicit din nou pe colegul care şi-a folosit minutele pentru această cauză nobilă, pe directorul care a înţeles că paranoia nu e o calitate şi pe colegul Seba , care a furnizat dovada acestei întâmplări.