Până în ‘89, prieten era vecinul ăla care spunea cele mai tari bancuri cu Ceaşcă, măcelarul care îţi ţinea deoparte cea mai mişto halcă de carne, unchiul care îţi dădea bonurile lui de benzină atunci când plecai cu familia în concediu la mare. După ce a dat capitalismul în noi şi m-am trezit că până şi tovarăşa aia grasă şi cu palme mari şi grele, care te punea să înveţi pe de rost poezii kilometrice despre cât de bine ne merge era, de fapt, o fană împătimită a lui Donald Trump, deschizându-şi un mic butic taman în incinta şcolii, mi-am ales prietenii după alte criterii. Prieten era ăla care cerea bani de la maică-sa pentru o carte ca să ne scoată pe noi la o bere. Prieten era ăla care îţi dădea temele, pe care, bineînţeles, le copiase cu o pauză înainte de la colega aia mică şi cu părul unsuros care stătea în ultima bancă de la geam şi căreia îi promisese că o scoate în weekend la un suc şi un film. În facultate, prieten era colegul cu care puteai să înjuri sistemul în faţa unei sticle de votcă, prieten era sârbul ăla care îţi promitea că îţi va aduce un joint de la el din sat şi o litră de şlivoviţa, dar niciodată nu se ţinea de cuvânt. Ce aveau toţi ăştia în comun: poate nimic, în afară de faptul că îţi promiteau că îţi vor ţine curul atunci când îţi va fi mai greu. “Dă-mi 100 de mii şi îţi voi fi prieten pe vecie”, le aud vocile în cor. ”Hai bă pulă, dai o cafă?”, îmi răsună şi acum în creier. Problema cu toţi ăştia e că, în momentul în care nu mai ai 100 de mii, sau cafa e prea rece, prea amară, găsesc imediat un alt “prieten” care să le satisfacă dorinţele meschine. Toţi vor altceva la un moment dat, toţi o iau pe arătură în căutare de glorie şi bani şi prieteni adevăraţi, iar unii chiar găsesc ceea ce caută. Unii ajung la Bucureşti, la New York sau Toronto, în timp ce alţii sfârşeşc lamentabil la Jebel şi Gătaia. Iar eu îmi amintesc de mesajul celor de la Cake: “Friend is a Four Letter Word”.
