Benytm’s Weblog

In Timisoara sa mori nu e numai nasol, dar e si scump. Iar de azi inainte va fi si mai scump pentru ca iubitii nostri conducatori au decis sa scumpeasca moartea cu 20%. Ca sa fie corecti politic i-au zis “indexarea pentru anul 2008 a tarifelor pentru serviciile funerare”. Mai exact… daca mureai ieri, plateai o suma. Daca mori azi, platesti suma aia la care se adauga “6,57% reprezentand rata de inflatie stabilita pentru anul 2007″ si inca ”13,6% reprezentand cresterile salariale”. Ca doar si groparul trebuie sa aiba ce pune pe masa si patronul firmei care a concesionat cimitirul trebuie sa-si mai ia un Q7. 

Dar, dupa ce ai platit jde milioane pentru un loc de veci, iti dai seama ca vesnicia la romani tine doar sapte ani. Mori si nu platesti, dupa sapte ani ajungi la groapa de gunoi, iar in locul tau vine altul, mai bun platnic. Ca doar afacerea trebuie sa mearga. Nu conteaza ce ai facut tu in viata sau cat de mare ai cavoul, daca nu ai achitat taxa osemintele tale ajung la caini. 

In Calea Buziasului, de exemplu, langa primul prefect al Timisoarei, o familie instarita a ridicat un cavou pe la 1800 si ceva. Generatii intregi au fost inmormantate acolo pana cand a dat capitalismul peste noi, iar un clan de tigani a pus ochii pe respectiva constructie. Asa ca patronul firmei care a concesionat cimitirul s-a gandit sa faca o afacere misto: a scos cadavrele rau platnicilor si a vandut, din nou, cavoul. Asa ca acum se odihnesc linistiti acolo doi ilustri membri ai familiei Carpaci, iar Vanatorul abia asteapta sa mai treaca sapte ani pentru a vinde, din nou, constructia… cu 20% mai scump.    

PS: Noile preturi le gasiti aici: http://www.primariatm.ro/uploads/domino/atasamente_hcl/EA66D8F0A8C323C0C22573D8004D642A/Nota_Fundamentare.pdf

Bomba diminetii! Dupa ce am citit la prietenul Vio pe blog cum ca un ziar local a fost cumparat de un om de afaceri, n-au trecut nici doua minute pana cand am primit confirmarea. Este vorba de ziarul Timisoara, care a fost cumparat cu 300.000 de euro de Georgica Cornu, presedintele CCIAT si patronul Cronicii de Sud Vest. Cu banii astia, Oscar Berger se poate retrage linistit, iar Cornu, spun zvonurile, poate candida la alegerile locale pe post de independent. Ce misto se aranjeaza lucrurile… Si iata cum oficiosul admistratiei Ciuhandu se va intoarce acum impotriva primariei. Cine va conduce vechiul brand si noul ziar, ramane de vazut. Mana de lucru ar fi. Vedeti postarile de mai jos.  

Later edit: Si Cornu si Berger au infirmat tranzactia. Berger ar fi spus ca nu e dispus sa vanda decat cu 900.000 de euro toata sandramaua. In plus, cica vrea sa isi deschida televiziune online. Vom trai si vom vedea. 

Dupa ce s-au giftuit bine de sarbatori, membrii colegiului au decis ca ar fi bine sa se mute din vechiul si prafuitul sediu. Si-au scos computerele si telefoanele din priza, au mutat faxurile pe hol si… asteapta. Asteapta salariul de bugetar, pentru ca altfel nu se explica de ce o institutie refuza categoric sa lucreze. Ca sa va explic: ieri am incercat sa vad un comunicat de presa emis de CNSAS in 2004. Pe site-ul lor am fost intampinat de urmatorul mesaj: “Acest site poate dăuna computerului dvs.” La telefon… nimeni, nimic. De la informatii am primit numarul de la depozit. Aia dadeau din colt in colt cum ca nu e treaba lor chestia asta cu comunicatele. Dinescu, Tinu si ceilalti “grei” se faceau ca sunt in sedinta. Secretarul colegiului zicea ca trebuie cerere pe legea 544. Incepeti sa va simtiti ca in romanele lui Kafka? Adica baietii astia, platiti din banii statului, deci din banii fraierilor care isi platesc taxele, imi cereau sa le trimit prin posta (ca in rest nu functiona nimic) o cerere ca sa am acces la UN COMUNICAT DE PRESA! Pentru ca ei, constipatii, au intrat brusc in secolul 18, desi, in acte, au si calculatoare si internet si telefoane si faxuri si om platit pentru a comunica cu presa. Deci, pentru ca ei se muta, presa poate sa-si ia vacanta. Sa fereasca sfantul sa ai nevoie de ceva de la “colegii” din colegiu. Pana luni nu pot face nimic. Si atunci stau eu si ma intreb… daca ei sunt atat de incompetenti incat nu pot sa (re)trimita un fax, oare cat de competenti sunt sa ii arate cu degetul pe cei care au facut politie politica?    

Un serial excelent, care, din pacate, nu se mai da pe la noi. Ce bine ca e pe net. Dedicatie speciala pentru politicienii si ipocritii de care m-am lovit in ultima vreme…

Soc si groaza! EVZ a inchis editiile regionale, iar CTP-ul s-a despartit, un pic, de Adi Sarbu. Telefoanele au sunat posomorate, iar blogurile au adoptat un ton prevestitor. Acest trend m-a facut si pe mine sa intru intr-o stare de vrie, mai ales ca ii cunosc pe cei de la Editia de Vest. Dar - opriti internetul – n-a murit nimeni. Nu de data asta. Colegii sunt sanatosi si apti de munca. Ba chiar, spun zvonurile, la plecarea “oamenilor de la Bucuresti” si-au facut cu totii o poza de grup. Semn ca ei nu confunda afacerile cu persoanele care stau in spatele unei decizii. Bravo lor! Pana la urma, nu stiu cat conteaza motivele care i-au impins pe cei de la Ringier sa concedieze una dintre cele mai bune echipe de jurnalisti din oras. Fie ca au fost financiare sau de alta natura, cert e ca acum s-a creat un vid de putere. Spun de putere pentru ca sunt de parere ca un grup de cinci-sase jurnalisti intotdeauna va fi o putere. Iar creierele lor nu pot sa ramana nefolosite. Pana la urma, cineva ii va adopta. Ca va fi Patriciu, Vantu sau ”Felix”…  

Iata o dezbatere interesanta care s-a iscat saptamana asta: cat de mare trebuie sa fie dosarul tau de informator? Cu surprindere vad ca tocmai cei mai infocati aparatori ai Legii Lustratiei acum dau inapoi si spun sa-i lasam in pace pe cei care au colaborat doar un pic si sa ne legam doar de cei cu dosarul gros. Nu conteaza ca, in special, ”aia mici” au ajuns in functii de conducere dupa ‘89, incalcand astfel exact principiul Legii Lustratiei. Nu, ei, moralistii, deontologii, spun acum ca informatorii mici, desi esentiali pentru functionarea aparatului Securitatii, nu sunt importanti. Alaturi de acesti piloni (cateodata clatinati) ai societatii civile, stau si ii sustin si cativa facatori de legi. Si, culmea, trendul asta nu se manifesta pentru prima data. L-am mai mirosit si atunci cand a aparut dosarul Monei Musca sau al lui Balaceanu-Stolnici. Presimt ca, de acum inainte, cand ipocritii astia se vor intalni pe la cate o carciuma, se vor intreba reciproc: ”Auzi, tu cat de gros ai dosarul?”

PS: Asta-mi aminteste de o replica fabuloasa din filmul “Balanta”: “Daca se discuta politica nu zi nici DA nici NU. Fii ambiguu…”  

In timp ce ma aflam in concediu am aflat de moartea pastorului Petru Dugulescu. Stirea mi-a fost comunicata la nici o ora de la eveniment, dar, deja, decesul lui imi era atribuit mie, sau, ma rog, articolului pe care il semnasem si care fusese publicat cu patru zile inainte. Desi unii stiu deja despre ce este vorba, ma repet si spun ca ancheta dezvaluise o latura mai putin cunoscuta a pastorului, si anume colaborarea lui cu Securitatea la inceputul anilor ‘80. Nu doresc sa ma disculp, nu doresc nici macar sa imi cer iertare pentru ca am scris acel articol, dar doresc sa fac cunoscute anumite aspecte care nu au aparut in ziar. Dosarul de informator al lui Petru Dugulescu a aparut online la mijlocul lunii decembrie, pe un blog apartinand unor membri ai comunitatii baptiste (din care facea parte si pastorul). Cateva zile mai tarziu, in seara de 20 decembrie l-am vazut si eu. Informatiile cuprinse in acest dosar au fost verificate si reverificate si absolut toate datele si persoanele mentionate in acesta erau reale. Insa cea mai solida dovada a colaborarii pastorului Dugulescu cu organele represive ale sistemului comunist este chiar marturia lui. Deontologic, Dugulescu a fost contactat a doua zi (21 decembrie) de ziarul la care lucrez si intrebat despre acest dosar. I s-au spus atat numele de cod sub care a semnat notele informative – Daniel Stefan – precum si site-ul pe care au aparut aceste note. In timpul convorbirii, Dugulescu a recunoscut ca nu a vazut acel dosar, (el nici macar nu fusese informat despre publicarea acestuia de catre “fratii” baptisti, ci de noi,”mizerabilii” ziaristi) dar a confirmat tot. Toate aceste lucruri se gasesc in acel “infam” articol.

Spre supriza mea, moartea lui, survenita la doua saptamani dupa discutia cu ziarul, mi-a fost plasata mie in carca. Deci, ca sa recapitulam: pentru ca am scris despre un fost informator, care apoi s-a identificat cu revolutia de la Timisoara, pentru ca l-am sunat, l-am informat despre aparitia dosarului sau si i-am dat posibilitatea sa se apere, pentru ca le-am aratat enoriasilor sai si o alta fata - confirmata chiar de Dugulescu –  a pastorului pe care il venerasera, eu am fost pus la zid. 

Cum din strainatate nu aveam cum sa aflu toate detaliile am asteptat sa ma intorc si sa ma lamuresc despre ce este vorba. Apoi, din respect pentru ceea ce Dugulescu a insemnat pentru cei care l-au cunoscut, nu am facut publice aceste informatii pana acum, dupa inmormantare. In schimb, am observat ca tocmai apropiatii lui Dugulescu se foloseau de moartea sa pentru a-si construi imagine. Fara a mai astepta ca macar mortul sa se raceasca, ei au inceput sa arunce tot felul de dejectii nu numai in directia mea, ci si a colegilor mei care au lucrat la acest articol. Oare ce este atunci mai josnic: sa publici o informatie de interes public, dandu-i omului posibilitatea de a se apara, sau sa te folosesti de moartea prietenului tau si de figura lui pentru a-ti face reclama? Ce este mai marsav: sa il citezi pe cel incriminat, sau sa vorbesti in numele lui. Pentru ca asta au facut asa-zisii apropiati ai pastorului. Au decis ca infarctul lui a survenit exact din cauza mea. Sunt sigur ca l-au cunoscut bine pe pastor, dar mi-e greu sa cred ca i-au cunoscut in detaliu tot istoricul sau medical. Daca ii erau cu adevarat prieteni poate i-ar fi fost mai aproape in ultimele momente si l-ar fi sustinut. Poate, daca i-ar fi fost prieteni, nu ar fi contestat ceea ce tocmai Dugulescu a recunoscut. Poate daca i-ar fi fost prieteni l-ar fi jelit in tacere. In schimb, acesti “prieteni” si-au smuls parul din cap pe forumuri si pe bloguri. Unul dintre acestia m-a contactat azi si m-a intrebat cum ma simt. Presupun ca ma considera calaul pastorului. E dreptul lui, asa cum si dreptul meu este sa nu ii raspund la intrebare. Daca are un pic de inteligenta va intelege de ce. Iar, cu asta, eu am incheiat. 

Singurele mele ganduri de acum inainte in legatura cu acest subiect se vor indrepta catre familia pastorului, careia doresc sa ii transmit condoleante sincere. Sunt convins ca ei resimt cel mai mult trecerea in nefiinta a pastorului Petru Dugulescu. Tot din respect pentru ei am decis sa nu particip la inmormantare si, astfel, sa nu raspund provocarilor lansate de “prieteni”.