Văd că în ultimele zile sunt la modă subiectele cu spitale, aşa că hai să vă zic şi eu una proaspătă, auzită azi. Ştiu că poveşti cu spitale şi pacienţi care mor pe holuri sunt multe, puţine fiind dovedite în final. Dar asta e dintr-o sursă atât de bună încât e păcat să nu o zic.
Ca să nu o mai lungesc… Se făcea că, în urmă cu ceva zile, înaintea articolului din Academia Caţavencu despre materialele de unică folosinţă refolosite la Institutul de Cardiologie, o cunoştinţă avea nevoie de un pat. Şi nu orice pat, ci din ăla mişto, de spital, adică pe role, cu cadru de fier, saltea din aia de rezistă plasticu’ pe ea 100 de ani, ştiţi şi voi. Tipu’, întreprinzător din fire, se duce pe la Spitalul Judeţean, că îi era mai în drum. Intră ca-n brânză în unitatea medicală, se postează în faţa primului brancardier şi îl întreabă de la obraz: “Un pat de vânzare aveţi?”. “Avem”, răspunde malacul. “Şi cât ar costa?”, întreabă tipu’. “Păi cât să fie… cât vrei tu”, spune brancardierul.
Vă scutesc de toată târguiala şi sar direct la momentul în care angajatul spitalului începe să îi arate marfa. Îi arată mai multe paturi, până când vede al meu unu şi se luminează la faţă. Alb, cu rolele unse, plasticul încă pe saltea… Ce mai, o frumuseţe. Îi dă omului banii, 120 de lei, că la suma asta bătuseră palma şi îl întreabă dacă să ia patul acum, sau mai târziu, pentru că pe el se afla un pacient, un nenea un pic în comă. Brancardierul, mai versat în meseria asta, îi spune să stea un pic, că rezolvă imediat problema. În două minute se întoarce cu un coleg, la fel de vânjos ca şi el, amândoi îl apucă pe comatos de mâini şi de picioare şi îl aruncă pe patul alăturat.
Mai are rost să zic că amicul a ieşit cu pat cu tot pe uşa din faţă a spitalului… Cred că nu.
