Întrebarea zilei

De câţi candidaţi la preşedinţie  este nevoie ca procentul de votanţi să tindă spre zero?

 

Poveşti de adormit medicul de gardă

Exxcelente dezvăluirile Alinei despre sistermul medical românesc. Coincidenţă, am citit această postare la doar câteva ore după ce am avut privilegiul de a sta la masă cu un medic român care, de mulţi ani, a decis să lase în spate tot şi să îşi vadă de treabă în Statele Unite. Deşi îmi făcusem timp doar o oră pentru a discuta cu el, ne-am întins la vorbă mult mai mult. El, curios să afle ce se mai întâmplă în România, eu, curios să aflu cum se practică medicina adevărată.

Pe scurt, iată ce am aflat. La ei, la civilizaţie, spitalele nu pot trata orice afecţiune, regula fiind cu atât mai dură în cazul operaţiilor. Pentru a se califica şi a fi incluse în lista spitalelor care pot programa operaţii dificile, acestea trebuie să respecte un set de reguli aflate într-un dosar gros cam cât antebraţul meu. Procedura e lungă şi se întinde pe mai multe luni sau chiar ani. Nu e de ajuns ca un spital să angajeze un medic cu barba până la buric, experienţă pe măsură şi aparatură de milioane de dolari. Asta e doar la suprafaţă. Mult mai importante sunt procedurile şi, mai ales, timpul în care acestea se realizează. Astfel, dacă un pacient soseşte cu, de exemplu, un anevrism, acesta în maxim 40 de minute are toate analizele făcute şi se află pe masa de operaţie. Acest lucru este posibil pentru că toţi cei care se ocupă de el, de la brancardieri şi asistente, până la medicul de care vorbeam ştiu exact ce să facă.

Asta în cazul în care spitalul poate are licenţă pentru a opera anevrisme. Dacă nu, pacientul e urcat în elicopter şi transportat la alt spital care are această licenţă. În acelaşi timp, analizele sale sunt transmise chirurgului pe mail. Astfel, chirurgul, chiar dacă e acasă, poate să vadă pe drum spre spital tomografia şi absolut toate analizele pacientului pe care îl va opera, iar când ajunge la spital tot ce mai are de făcut este să se spele pe mâini şi să intre în sala de operaţie.

Tot Alina vorbeşte despre rudele angajaţilor de la “Judeţean” care îşi fac analize gratuite în spital, pe numele unor pacienţi internaţi, irosind astfel banii CAS. Uimitor, dar ceva de genul ăsta se întâmplă si în SUA. Bine, acolo e totul pe faţă şi e specificat de lege. Astfel, dacă eşti un mexican, sau chiar român, amărât care nu are asigurare de sănătate şi ajungi la spital în stare gravă, medicii sunt obligaţi să te trateze, pe gratis, costurile tratamentului fiind decontate tot caselor de asigurări, care la rândul lor îşi recuperează banii de la asiguraţi. De aceea o operaţie banală, cum ar fi montarea unui pacemaker, poate costa şi 150.000 de dolari, deşi, în realitate, costurile operaţiei sunt jumătate, sau doar un sfert din această sumă. Pe de altă parte, dacă nu ai asigurare medicală în SUA şi suferi de o boală cronică, poţi să mori pe hol. Medicii nu au voie să te trateze până când starea ta nu devine critică.

De aceea, acum, Obama doreşte să introducă asigurarea medicală obligatorie. Însă sistemul propus de preşedintele SUA e atât de complicat încât puţini îşi închipuie că acesta va fi pus în practică. “De câte ori vin democraţii la putere, aceştia promit că vor schimba sistemul medical. Încearcă timp de două mandate, dar nu reuşesc nimic. Apoi vin republicanii şi, timp de alţi opt ani, nu se întâmplă nimic. Acum, Obama are de partea lui şi un Congres format în majoritate de democraţi, dar până şi unii dintre ei au început să conteste sistemul propus”, mi-a spus doctorul.

Revenind în Românica, în timpul discuţiei cu acest profesionist în medicină, nu puteam să nu mă gândesc la ceea ce îmi spunea un prieten care s-a luptat timp de o lună cu birocraţia pentru a ajunge pe un post de medic la un spital de urgenţă din judeţ, pentru ca apoi să fie dezamăgit de ceea ce a găsit. În timpul unei ture de noapte, mă sună şi îmi spune: “Sper să nu vină unu mai grav acum. Că nu am ce să-i fac. M-au lăsat aici cu o asistentă, nişte seringi, ser fiziologic, nişte aspirine, un tub de oxigen, pansamente şi cam atât. Ieri, când am trimis un pacient la Judeţean m-au sunat şi m-au certat că de ce nu i-am anunţat. Mi-au zis că au vrut să îl trimită înapoi pentru că mie nu mi-a trecut prin cap să sun să aflu dacă au paturi libere. Mie nu mi-a explicat nimeni procedura. M-au lăsat aici cu materialele alea pe care ţi le-am enumerat şi se aşteaptă să fac meserie. N-am ce învăţa aici. Hai că mă pun acum să mă uit la un film, că am un televizor în camera de gardă”.

 

Duios, comatosul dormea

Văd că în ultimele zile sunt la modă subiectele cu spitale, aşa că hai să vă zic şi eu una proaspătă, auzită azi. Ştiu că poveşti cu spitale şi pacienţi care mor pe holuri sunt multe, puţine fiind dovedite în final. Dar asta e dintr-o sursă atât de bună încât e păcat să nu o zic.

Ca să nu o mai lungesc… Se făcea că, în urmă cu ceva zile, înaintea articolului din Academia Caţavencu despre materialele de unică folosinţă refolosite la Institutul de Cardiologie, o cunoştinţă avea nevoie de un pat. Şi nu orice pat, ci din ăla mişto, de spital, adică pe role, cu cadru de fier, saltea din aia de rezistă plasticu’ pe ea 100 de ani, ştiţi şi voi. Tipu’, întreprinzător din fire, se duce pe la Spitalul Judeţean, că îi era mai în drum. Intră ca-n brânză în unitatea medicală, se postează în faţa primului brancardier şi îl întreabă de la obraz: “Un pat de vânzare aveţi?”. “Avem”, răspunde malacul. “Şi cât ar costa?”, întreabă tipu’. “Păi cât să fie… cât vrei tu”, spune brancardierul.

Vă scutesc de toată târguiala şi sar direct la momentul în care angajatul spitalului începe să îi arate marfa. Îi arată mai multe paturi, până când vede al meu unu şi se luminează la faţă. Alb, cu rolele unse, plasticul încă pe saltea… Ce mai, o frumuseţe. Îi dă omului banii, 120 de lei, că la suma asta bătuseră palma şi îl întreabă dacă să ia patul acum, sau mai târziu, pentru că pe el se afla un pacient, un nenea un pic în comă. Brancardierul, mai versat în meseria asta, îi spune să stea un pic, că rezolvă imediat problema. În două minute se întoarce cu un coleg, la fel de vânjos ca şi el, amândoi îl apucă pe comatos de mâini şi de picioare şi îl aruncă pe patul alăturat.

Mai are rost să zic că amicul a ieşit cu pat cu tot pe uşa din faţă a spitalului… Cred că nu.

 

Rolling Stoned

Fără alte comentarii…

 

Cine a pus poarta-n drum?

Alina s-a gândit să-mi dea o leapşă, adică să mă întrebe, virtual, cum aş vrea eu să arate intrările în Timişoara, care acum ar fi jalnice. M-am gândit ce m-am gândit, apoi am vorbit cu arhitecţi, esteţi, oameni de bine în general, iar din toate aceste discuţii nu a ieşit nimic. Aşa că am revenit la gândit. Cam cum fac şi edilii şi politicienii noştri. Dar, na, dacă tot sunt provocat la extenuarea imaginaţiei, am scremut două propuneri. Promit să fie ieftine, că am înţeles că bani n-ar prea fi.

Prima este să instalăm nişte semne de circulaţie care să oblige şoferii să intre în oraş cu viteza minimă de 140 la oră. Semnele nu cred să coste mai mult de câteva sute de lei, iar şoferii n-ar mai avea timp să vadă nici intrările în municipiu şi nici “sălbaticii înarmaţi cu suliţe”, vorba lui Vio, care îi pândesc pe vizitatori în boscheţii de pe marginea drumului. A doua propunere ar fi demolarea intrărilor vechi de tot şi dotarea “fetiţelor” de pe marginea drumurilor cu tricouri inscripţionate “I (inimă) Timişoara”. Zonele favorite ale fetelor sunt oricum intrările (şi ieşirile) din oraş, ele sunt acolo zi de zi, iar  şoferii, în majoritate bărbaţi, oricum se uită după ele. Problemă rezolvată.

Ca să nu se oprească jocul la mine, îi transmit leapşa lui Mircea, deşi am un feeling că va propune două cagule mari, gonflabile, la fiecare intrare şi o mai provoc şi pe Roxi, să văd dacă propriul ei sine poate să abereze mai tare ca mine.

 

Cum s-a dus totul dracului

Senzaţional , extraordinar, incredibil. MEGA EXPOZIŢIE, azi (cred…), la Muzeul Satului Bănăţean, iar PR-istul meu favorit loveşte din nou. Nu am mai ras cu atâta poftă de mult. Dar iată despre ce este vorba.

“COMUNICAT DE PRESA

19 septembrie, VINERI, ora 17, MUZEUL DE ARTA, Timisoara. MEGA EXPOZITIE.

Bata Marianov va incepe vernisajul astfel: va sta culcat pe un sac de paie, acoperit cu o zdreantza pe care este cusut drapelul Romaniei. Protest ca lumea artei se duce dracului, la fel ca si lumea in general.

Borco Ilin”

Bine, lăsăm la o parte faptul că azi, vineri adică, e 18 septembrie, iar maestrul Bata Marianov, cel care a realizat sculpturile de pe dealul din apropierea Gărânei, a ajuns un fel de Adi Copilu’ Minune al artei şi organizează MEGA… aici puneţi voi ce vreţi (protest, vernisaj, expoziţie). În schimb, prefer să îl consider MEGA simpatic pe acest ULTRA piarist, pentru care arta, la fel ca şi lumea în general, se duce SUPER dracului. Dacă îmi permite, aş sugera şi un titlu mai bun pentru acest vernisaj. “Hell was full. So I’m back!”. Pentru copyright vorbiţi cu Mirela Vlăduţi.

UPDATE: Simpaticul piarist s-a sesizat şi a rectificat “greska” din primul mail. Astfel, dacă vă interesează, vernisajul e mâine, adică sâmbătă, nu VINERI, adică azi, deci pe 19 septembrie, nu pe 18.  Neschimbate sunt lumea şi arta, care se duc în continuare dracului.

 

Întrebarea zilei

A venit şi bancul la postul anterior… De câţi manageri plătiţi cu 20.000 de euro pe lună ai  nevoie să înşurubezi un bec?

Răspunsul corect e cinci. Unu să înşurubeze b ecul şi patru că numere câţi angajaţi pierd timpul pentru a schimba un bec.

 

Am întâlnit şi idioţi fericiţi

Sunt un ziarist frustrat (vezi profilul), dar azi am avut una dintre cele mai proaste zile. Azi mi s-a demonstrat că managementul din România e o glumă proastă (în mass-media, evident). Demonstraţia a început de câteva zile şi încă nu cred că vă pot da toate detaliile. La fel ca alţi colegi de breaslă trebuie să mă cenzurez, să dau doar indicii, în speranţa că unii se vor prinde despre ce vorbesc. Totul a început cu rezultatele financiare ale principalelor trusturi de presă din ţară – pe care le puteti vedea şi singuri – şi care demonstrează că, în acest moment, există două trenduri în managementul de presă.

Unul care zice că la cea mai mică pierdere închidem tot, disponibilizăm, salvăm ce putem. Să-i zicem trendul căpitanului de vas care pleacă cu unica barcă de salvare când observă două picături de apă în cabină.

Şi al doilea care, indiferent de pierderi şi, credeţi-mă, alea sunt pierderi, nu renunţă, face tot ce poate pentru a ridica brandul pe primul loc. Să-i spunem trendul japonezului care la 30 de ani de la încheierea războiului încă aşteaptă americani pe insulă să-i căsăpească.

Nu pot spune că sunt total de acord nici cu primul trend, nici cu al doilea. Nu sunt nici paranoic şi nici inconştient. Dar nici nu pot suporta managerii cu iPod, legat la IPhone, legat la proiector, care redau mecanic nişte cifre seci şi care prezintă nişte proiecte atât de fantasmagorice încât orice om de bun simţ i-ar da afară cu şuturi în fund. Managerii de tipul “ne curge salivă în colţul gurii, dar acceptăm 20.000 de euro pe lună pentru că e cuul să faci bani” nu au ce căuta în domeniul ăsta.

Îmi amintesc că, acum câţiva ani, un coleg îmi spunea ceva de genul: “Dau la medicină pentru că şi taică-mio o făcut aceeaşi facultate”. Mă întreb dacă peste 20-30-40 de ani cineva va mai dori să facă meseria asta.

Capacul l-a pus, azi, o colegă. M-a anunţat, sec, că s-a săturat de meseria asta şi ar fi în stare să facă orice… să fie secretară, PR, etc, numai să scape de meseria asta. Şi nu este o “ciumpalacă” venită din Fundul Bârgăului să facă presă în Timişoara.

Dar, na, poate viitorul e al idioţilor (ca să parafrazez o melodie de la Sarmalele Reci).

 

Cinci lucruri nasoale, la final de săptămână

Inspirat de cineva m-am gândit să va prezint cinci lucruri nasoale care s-au întâmplat în această săptămână, pentru că oricât m-am scremut nu am reuşit să găsesc cinci chestii bune. Asta e, nu sunt în vacanţă…

1. Oricât s-ar screme politicienii locali şi presa, fuziunea dintre aeroporturile din Timişoara şi Arad în Compania Naţională Aeroportuară Banat cu sediul peste Mureş va avea loc. Explicaţia e lungă, dar se poate rezuma aşa: vin alegerile şi nu avem bani. Aşa că un ultim tun cu terenuri ar trebui să umple puşculiţa.

2. PR-ul o ia la vale… da’ rău de tot. Totul a început cu un comunicat împărţit în subpuncte numerice şi alfabetice al senatorului-rector. A urmat gafa socialiştilor şi mai ieri faza cu căluţii. Şi când mă gândesc că numai săptămâna trecută mi-am scremut creierii să numesc trei “piarişti” buni în toată Timişoara.

3. Romii continuă să ţină prima pagină a ziarelor. N-am nimic cu ei, dar ce-i prea mult strică. După ce au făcut scandal la moartea lui Cârpaci, poate unii nu ştiţi că ăsta era numele adevărat de familie a lui Trifu, apoi la un alt ştăbuleţ care a călcat prea tare pedala de acceleraţie, amu au ajuns să se lege cu lanţuri de caloriferele primăriei. Hooooo, gata, ajunge, time out…

4. Toţi angajaţii Judecătoriei, Tribunalului, Curţii de Apel o ţin într-o grevă. Dacă la Lugoj s-a ajuns ca divorţurile să fie judecate abia anul viitor, eu nu mai am nicio speranţă că procesul în care sunt implicat de vreo zece ani să se termine în timpul vieţii mele.

5. Spitalul Judeţean nu mai are bani de salarii, a anunţat senin managerul instituţiei. Doamne-fereşte să dea boala în noi amu. Şi aşa doctorii de acolo sunt cam acri, nu vreau să ştiu cum sunt când nu-şi primesc banii câteva zile.

 

Patru cai frumoşi

Că tot vorbea colegul Vio despre cum poti face un PR dezastruos, iată că, târziu în zi, apare un comunicat de presă halucinant pe care îmi permit să îl redau cuvânt cu cuvânt.

DEZMINTIRE CAII MUZEULUI SATULUI

COMUNICAT DE PRESA

Cei 4 cai din Muzeul Satului Banatean NU sunt de vanzre sau dati spre adoptie.
In ziarele cu anunturi sau pe internet au aparut tot felul de texte ca acestia ar fii pusi spre vanzare sau pe post de cadouri. FALS. Sunt cacealmele sau rauvoitori.
CAII NU SUNT DE VANZARE SI RAMAN IN CONTINUARE LA MSB.

Borco Ilin,
PR MSB

Concluzia mea… nota zece pentru umorul involuntar, nota 1 pentru gramatică. Dar parcă am mai auzit pe undeva de caii ăştia…